Savarsirea infractiunii comisive prin omisiune. Comparatie Noul Cod penal si Codul penal de la 1968

Savarsirea infractiunii comisive prin omisiune. Comparatie Noul Cod penal si Codul penal de la 1968

Noul Cod penal

Art. 17 Savarsirea infractiunii comisive prin omisiune

Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune când:

a) exista o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;

b) autorul omisiunii, printr‐o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Codul penal de la 1968

Fără corespondent

Observatii PICCJ

reglementează infracţiunea comisivă prin omisiune ( până în prezent era doar recunoscută de doctrină şi practică );

textul stabileşte condiţiile în care inacţiunea este asimilată acţiunii;

Potrivit Expunerii de motive ( pct. 2.5 ), infracţiunea comisivă prin omisiune, recunoscută de doctrină şi practică, este pentru prima dată consacrată într‐un text de lege, inspirat de art. 11 din Codul penal spaniol. Textul stabileşte condiţiile în care inacţiunea este asimilată acţiunii; se asigură în acest mod conformitatea cu exigențele principiului legalității, mai ales cu criteriul previzibilității ‐ art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

▪ Infracţiuni comisive ( de acţiune ). Infracţiuni omisive ( de omisiune/inacţiune ). Sursa obligaţiei de a acţiona în ipoteza infracţiunilor comisive prin omisiune. Norma penală poate fi prohibitivă, interzicând sau imperativă, ordonând ceva. Încălcarea normei prohibitive ( să nu furi, să nu ucizi etc ) se realizează printr‐o acţiune ( faci ceea ce legea opreşte ), iar încălcarea normei imperative, printr‐o atitudine pasivă, prin inacţiune, omisiune ( nu faci ceea ce legea ordonă ). În primul caz, ne aflăm în prezenţa unor infracţiuni comisive, iar în al doilea, este vorba de infracţiuni omisive.

▪ De regulă, infracţiunile comisive se săvârşesc prin acţiune, prin comisiune, iar cele omisive prin inacţiune, omisiune. Există însă şi infracţiuni comisive care pot fi săvârşite prin omisiune, aspect unanim recunoscut. Acestea sunt denumite şi comisive prin omisiune sau omisive improprii. Un exemplu de infracțiune comisivă care se poate săvârși și prin omisiune l‐a reprezentat art. 314 C.p, respectiv punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji.

▪ Posibilitatea ca infracţiuni omisive să fie săvârşite prin comisiune este, însă, controversată ( recunosc o asemenea posibilitate, V. Dongoroz, Drept penal, op.cit., p.178, C.Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol.I, op. cit., p.131; neagă posibilitatea, T. Pop, Drept penal comparat, Partea generală, vol.II,op.cit., p. 220, F. Streteanu, op. cit., p. 398 )

▪ Sursele obligaţiei de a acţiona în ipoteza infracţiunilor comisive prin omisiune sunt stabilite de legiuitor ca fiind obligaţia legală sau contractuală de a acționa, respectiv o acţiune sau inacţiune anterioară a autorului omisiunii care a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol şi care a înlesnit producerea rezultatului. Aceleaşi izvoare au fost identificate şi în doctrina veche: legea sau ordinul expres al legii ‐ de pildă, legea civilă care ordonă unor persoane să dea îngrijire persoanelor aflate în grija lor; omisiunea îndeplinirii acestei obligaţii va constitui infracţiune în măsura în care produce uciderea, punerea în pericol a vieţii, sănătăţii ( mama care nu îşi hrăneşte copilul nou‐născut, medicul care nu acordă îngrijirea necesară pacientului etc ); obligaţia contractată – s‐a exemplificat cu o persoană care s‐a angajat să călăuzească prin munţi turişti sau să dea cursuri de înot şi care are obligaţia de a acorda ajutor celor pe care îi îndrumă dacă vreun pericol le‐ar ameninţa sănătatea, viaţa; promisiunea sau acţiunea anterioară – exemplul este acela al unui înotător care determină un neînotător să intre în apă adâncă şi care este dator să îl salveze pe cel din urmă dacă s‐ar afla în pericol de a se îneca; obligaţia de salvare este determinată de acţiunea anterioară a înotătorului de a fi dus pe cel ce nu ştie să înoate în apă adâncă; obligaţii de serviciu, profesionale. ( T. Pop, Drept penal comparat, op.cit., p. 225 ). Despre promisiunea anterioară doctrina recentă a arătat că reprezintă, de fapt, o obligaţie contractuală în măsura în care este acceptată de victimă, iar despre obligaţiile de serviciu, profesionale, că decurg fie dintr‐un contract de muncă, fie dintr‐o obligaţie legală ( F. Streteanu, op. cit., p. 391, 392 ).Cu privire la aceeaşi chestiune, a izvoarelor obligaţiei de a acţiona, V.Dongoroz (Drept penal, op.cit., p.178 ) a arătat că este absolut necesară existenţa unei obligaţii legale, convenţionale sau naturale de a nu rămâne în pasivitate, de a nu se abţine, dea interveni pentru a împiedica ca alte energii să producă răul incriminat, pentru ca omisiunea să poată constitui elementul obiectiv al unei infracţiuni; în absenţa unei asemenea obligaţii, omisiune rămâne un act reprobabil moral sau social, dar fără semnificaţie penală. Din această perspectivă, actuala reglementare reprezintă o consacrare a opiniilor doctrinare manifestate încă din perioada interbelică, precum şi a jurisprudenţei, inclusiv actuale (V. Cioclei, Drept penal, Partea specială, Infracţiuni contra persoanei, Ed C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.10,11; A.Filipaş, Drept penal român, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p 140; O.Loghin, T.Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p.72,73 ) care au recunoscut existenţa infracţiunilor comisive prin omisiune.

Cauti un Avocat? Suna acum la 0745-034.638 sau intra pe pagina Avocat !