Cauza Calmanovici impotriva Romaniei

Sub aspectul articolului 5 paragraf 3 din Convenţie, Curtea a reţinut că menţinerea stării de arest preventiv a reclamantului nu a fost justificată prin motive suficiente şi pertinente;-perioada arestării preventive: 2 august 2002 – 18 martie 2003 (8 luni) (hotărârea în fond – achitarea reclamantului, infirmată ulterior);

-măsură dispusă fără a indica motivele concrete – simpla referire la textul art. 148 h) CPP;
-printr-o încheiere a instanţei din 12 august 2002 – admiterea recursului reclamantului împotriva ordonanţei de luare a măsurii arestării preventive – nerespectarea articolelor 136, 137 şi 148 h) CPP – nu erau precizate motivele concrete ale luării măsurii şi nici probele pe care se întemeia; niciun indiciu privind faptul că lăsarea în libertate ar fi prezentat pericol pentru ordinea publică; instanţa a subliniat că acest pericol nu trebuie confundat cu pericolul social al faptei; s-au subliniat buna conduită a reclamantului, lipsa antecedentelor penale, aspecte ce ţineau de situaţia sa personală şi familială;
-încheierea a fost casată – decizia din 20 august 2002 – instanţa superioară a reţinut că pedeapsa pentru faptele imputate era mai mare de doi ani şi că existau probe privind împiedicarea desfăşurării anchetei şi existenţa pericolului pentru ordinea publică;
-menţinerea arestării preventive a reclamantului şi a coinculpatului – motivări identice, repetitive şi stereotipe – gravitatea faptelor, pedeapsa mai mare de doi ani, ce justifică posibilitatea pericolului pentru ordinea publică în ipoteza lăsării în libertate; riscul împiedicării bunei desfăşurări a procedurii – fără a indica niciun aspect/indiciu concret în acest sens;
-Curtea a reţinut că instanţele naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a justifica în mod concret necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv + nu au explicat în ce a constat pericolul pentru ordinea publică reprezentat de lăsarea sa în libertate;
-nu s-a furnizat nicio informaţie factuală privind încercările reclamantului de a se sustrage de la anchetă;
-necesitatea finalizării anchetei nu poate constitui per se un motiv pertinent şi suficient pentru a menţine o persoană în arest preventiv;
-instanţele nu au analizat variantele alternative arestării preventive, de natură să asigure prezentarea sa în faţa instanţei şi nici profilul personal sau situaţia familială a reclamantului, aspecte care conduc la alegerea măsurii cele mai potrivite;
-instanţele naţionale au utilizat o formulă globală pentru ambii inculpaţi, fără a lua în considerare argumentele invocate de fiecare dintre aceştia şi situaţia particulară a fiecăruia dintre ei -> abordare incompatibilă cu garanţiile prevăzute de articolului 5 paragraf 3 din Convenţie, în măsura în care se permite menţinerea stării de arest preventiv a mai multor persoane fără o examinare a circumstanţelor particulare a situaţiei fiecăreia;

Curtea a subliniat:
1) necesitatea identificării aspectelor concrete privind riscul punerii în libertate a unei persoane aflate în stare de arest preventiv;
2) examinarea modalităţilor alternative privării de libertate;
3) gravitatea faptei imputabile persoanei aflată în detenţie nu trebuie să reprezinte unicul criteriu care să conducă la prelungirea/menţinerea arestării preventive.

Afla mai multe informatii accesand pagina Avocat drept penal .