Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații - Update

Conform art.21 Cod Penal, este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.

Este, de asemenea, justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.

Exercitarea unui drept recunoscut de lege

Această cauză justificativă poate fi invocată atât de o persoană fizică cât şi de o persoană juridică.

Condiții:

• Are loc exercitarea unui drept permis de lege;
• Prin exercitarea dreptului se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală;
• Exercitarea dreptului se face în limitele permise de lege.

Îndeplinirea unei obligații impuse de lege

Cauza justificativă poate fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică.

Condiții:

• Are loc îndeplinirea unei obligații impuse de lege;
• Prin îndeplinirea obligației se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală;
• Îndeplinirea obligației se face în formele permise de lege.

Îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă

Cauza justificativă poate fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică.

Condiții:

• Este necesar ca autoritatea să poată impune în mod valabil acea obligație, să aibă putere de dispoziție în domeniul respectiv;
• Prin îndeplinirea obligației se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală;
• Îndeplinirea obligației se face în forma permisă de lege: pe de o parte, ordinul autorității competente trebuie să îmbace forma dispusă de lege, iar, pe de altă parte, făptuitorul nu poate fi obligat să îndeplinească obligația impusă decât în situația în care forma cerută de lege este respectată;
• Obligația impusă de autoritatea competentă să nu fie în mod vădit ilegală.

Efecte:

Faptele penale săvârşite în exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, deşi tipice, nu atrag răspunderea penală. Prin urmare nu se pot aplica pedepse, măsuri educative ori de siguranță.

Dacă dreptul a fost exercitat abuziv sau obligația a fost vădit ilegală, răspunderea civilă nu este înlăturată.

Dacă cel care a îndeplinit obligația impusă de autoritatea competentă nu era el însuşi competent să o execute (nu intra în atribuțiile sale), răspunderea sa (civilă, penală şi delictuală) nu va fi înlăturată, el răspunzând pentru săvârşirea faptei, care are în continuare caracter penal.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Comparatie Noul Cod penal si Codul penal de la 1968

Noul Cod penal

Art. 21 Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impusă de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.

Codul penal de la 1968

 Fără corespondent

Observatii PICCJ

Potrivit Expunerii de motive (2.6) reprezintă o formulare modernă a cauzei justificative din Codul penal din 1936, respectiv ordinul legii și comanda autorității legitime ( art. 137 ). În Codul penal din 1968 nu a existat o astfel de cauză justificativă; s‐a considerat că este de domeniul evidenței caracterul justificativ ( o faptă ordonată de lege sau autoritatea legitimă nu este infracțiune ), astfel încât o reglementare în acest sens ar fi redundantă ( V.Dongoroz, ș.a, Noul Cod penal și Codul penal anterior. Prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1968, p.44 ). În acest context, în raport cu Codul penal, NCp care prevede expres o asemenea cauză justificativă, este mai favorabilă. Expunerea de motive (2.6) precizează că întinderea acestei cauze justificative este identică cu cea a celei prevăzute în Codul penal din 1936.
▪ Aspecte generale. Precizări asupra naturii juridice. O parte a doctrinei interbelice ( T. Pop, Drept penal comparat, op. cit., p.554 și urm.) caracterizează această cauză ca fiind justificativă ; executarea legii sau ordinul autorității a fost considerat însă și drept cauză de neimputabilitate (V.Dongoroz, Drept penal. op. cit., p. 369 ). Potrivit actualei reglementări este afirmat expres caracterul de cauză justificativă. Cu toate acestea, se impune precizarea că exercitarea unui drept este atât cauză justificativă, dar și cauză care înlătură tipicitatea în ipoteza incriminărilor care prevăd condiția săvârșirii faptei pe nedrept, în mod ilegal – lipsirea de libertate ( art. 205 NCp), violarea de domiciliu ( art. 224 ), violarea vieții private ( art. 226 NCp), divulgarea secretului profesional ( art. 227 NCp), nerespectarea regimului armelor și munițiilor ( art. 342 NCp). Prezentul articol reglementează însă exclusiv cauza justificativă. Doctrina franceză consideră că nu este necesar un text expres, specific fiecărei activități prejudiciabile, dar justificate. Motivul îl constituie caracterul evident al faptului că, odată ce legea organizează o profesie, o activitate susceptibile de anumite atingeri ale ordinii juridice, aceste atingeri sunt implicit justificate ( organizarea activității de medicină care implică lezarea intenționată a integrității corporale a altei persoane și care, prin forța lucrurilor, este exonerată de calificare penală ); toate dispozițiile legale justifică ceea ce impun, prescriu sau autorizează.
▪ Exercitarea unui drept. Exercitarea unui drept este exemplificată în doctrină ( F. Streteanu, op. cit. p.540‐543 ) prin autoritatea parentală/dreptul de corecție al părinților asupra copiilor minori, exercitarea unor drepturi constituționale, autorizarea oficială, exercitarea unor drepturi ale creditorului. În ceea ce privește autoritatea parentală/dreptul de corecție, se consideră că are caracter justificativ numai în raport cu fapte care nu lezează demnitatea minorului, nu influențează negativ creșterea și educarea acestora; poate fi delegat altor persoane; nu se recunoaște existența unui drept de corecție asupra unui copil străin. Autorizarea oficială are rol de cauză justificativă atunci când absența sa nu apare ca element constitutiv al infracțiunii ( deținerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supus autorizării – art. 342 alin. 2 NC.p ); se exemplifică cu autorizarea reținerii corespondenței unui deținut ( art. 45 alin. 2 din Legea nr. 275/2006 ). Exercitarea unor drepturi constituționale este ilustrată cu libertatea presei ( libertatea de expresie ).
▪ Îndeplinirea unei obligații. Îndeplinirea unei obligații, drept cauză justificativă, își poate avea originea atât într‐o lege ( art. 21 alin.1 NCp ), cât și într‐o dispoziție a autorității ( art. 21 alin. 2 NCp) și presupune un comportament care este impus agentului. Un exemplu de obligație izvorâtă din lege îl reprezintă activitatea de menținere a ordinii publice de către forțele de poliție, jandarmerie și în îndeplinirea căreia pot fi săvârșite fapte care pot fi încadrate ca infracțiuni contra integrității corporale; aceasta cu atât mai mult cu cât există norme exprese care permit folosirea forței, inclusiv a armelor de foc ( art. 31, art. 34 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române ). Este vorba de acte în sine delictuoase, ordonate printr‐o obligație de funcțiune sau profesiune ( T. Pop, Drept penal comparat, op. cit., p.555).Ordinul legii justifică necondiționat; ceea ce legea ordonă nu poate fi decât just. Alteori însă pentru justificarea actului în sine delictuos este necesar, pe lângă ordinul legii și ordinul expres al autorității legitime/competente. Așadar, o obligație impusă de autoritatea competentă presupune un ordin al acesteia; de pildă, arestarea unei persoane nu poate avea loc decât în baza mandatului de arestare emis de către judecător. Potrivit doctrinei italiene, ordinul reprezintă manifestarea de voință a unui superior adresată unui inferior ierarhic în scopul de a‐l determina la un anumit comportament, ceea ce presupune un raport de subordonare de drept public; s‐a admis și un ordin întemeiat pe un raport de muncă de drept privat în ipoteza în care cel care îl execută nu își poate da seama de pericolul generat de această executare. S‐a decis, de asemenea că ordinul trebuie să provină de la un funcționar public sau de la o persoană însărcinată cu un serviciu public. Și doctrina românească, referindu‐se la art. 24 alin. 2 din Legea nr. 301/2004 privind Codul penal, a exprimat aceeași poziție: comanda autorității legitime/obligația impusă de autoritatea competentă nu poate fi invocată decât de o persoană care are statut de funcționar public în momentul săvârșirii faptei și care trebuie să îndeplinească un ordin; cei care își desfășoară activitatea în cadrul unor persoane juridice de drept privat, chiar aflați în raporturi de subordonare, nu pot invoca comanda autorității legitime, ci, eventual, constrângerea morală. Ordinul legal al autorității competente justifică întotdeauna actul în sine delictuos; este nevoie de îndeplinirea condițiilor de competență privind autoritatea emitentă a ordinului, precum și a condițiilor de legalitate, de conformitate cu legea a ordinului. Așadar, ordinul autorității justifică în mod condiționat de îndeplinirea acestor condiții. Ordinul care nu îndeplinește aceste cerințe nu are caracter justificativ ( a se vedea mențiunile referitoare la ordin ).
▪ Lege. Identificarea acestei noțiuni s‐ar putea face prin raportare la noțiunea de lege penală cuprinsă în art. 173 NC.p., respectiv lege organică, ordonanță de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Art. 173 NC.p.se referă numai la legea organică pentru a asigura conformitatea cu art. 73 alin. 3 lit. h din Constituție ( infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează numai prin lege organică ); în cazul de față ‐ al dreptului recunoscut de lege, al obligației impuse de lege, al formei prevăzute de lege ‐ nu se justifică limitarea la legea organică, urmând a fi avută în vedere și legea ordinară. Poate fi avută în vedere și Constituția în măsura în care recunoaște și garantează anumite drepturi ( liberă circulație, liberă exprimare, dreptul la învățătură etc ) și cu precizarea că reglementarea detaliată a drepturilor recunoscute constituțional este realizată prin legi de nivel infra‐constituțional. De altfel, doctrina propune interpretarea noțiunii de lege în sens larg ( actele normative sub forma legii propriu‐zise, indiferent că sunt constituționale, organice sau ordinare, cât și actele normative date în baza legii ). Actele normative inferioare legii au fost considerate și de doctrina interbelică ( T. Pop, Drept penal comparat, op. cit., p.555) ca izvor de drept care justifică un act. Doctrina interbelică cita regulamentul, iar cea contemporană citează hotărârea de guvern în măsura în care a fost emisă pentru a preciza condițiile de aplicare a unei legi (T. Pop , op. cit.). Recunoașterea caracterului justificativ al actelor normative inferioare legii ( regulamente, decrete, hotărâri ale administrației ) este supusă unor cerințe: să nu își depășească domeniul și să nu contrazică o normă care le este superioară, să reprezinte o regulă de drept și nu o simplă practică administrativă, să emane de la o autoritate publică și nu de la un organism oarecare.
▪ Autoritate competentă. Noțiunea de autoritate competentă se regăsea și în art. 137 din Codul penal din 1936. În legislațiile care se referă la autoritatea legitimă ( art. 24 alin. 2 din Legea nr. 301/2004 privind Codul penal) doctrina citând jurisprudența a arătat că aceasta trebuie să îndeplinească două condiții. În primul rând, o autoritate este legitimă dacă este superioară și publică (civilă sau militară ), fiind exclusă autoritatea privată ( de pildă, prefectul este considerat o autoritate legitimă ). În al doilea rând, autoritatea trebuie să fie competentă, abilitată să emită ordine referitoare atât cu privire la situațiile în care urmează a se aplica legea, cât și cu privire la modul de aplicare a acesteia.
▪ Ordinul. Pentru ca ordinul să aibă caracter justificativ este nevoie de îndeplinirea următoarelor condiții: a fost emis de autoritatea competentă, cel care a primit și executat ordinul să fi fost competent să îl execute, ordinul să fi fost emis în forma prevăzută de lege, ilegalitatea ordinului să nu fi fost vădită. Ordinul ilegal nu are caracter justificativ, cu excepția situației în care prezintă aparența de legalitate ( a fost emis în forma prevăzută de lege și nu este vădit ilegal ). În soluționarea problemei răspunderii pentru ordinul ilegal au fost emise mai multe teorii și sisteme. Doctrina românească este partajată între sistemul controlului formal combinat cu cel al ilicității vădite și sistemul ilegalității vădite. Potrivit primei opinii, agentul executor are dreptul și obligația să exercite un control formal al legalității ordinului ( legalitatea formală a ordinului implică existența unei autorități competente de la care emană ordinul, competența subordonatului de a exercita ordinul și emiterea ordinului în forma prescrisă de lege, acestea fiind și condițiile pe care executantul trebuie să le verifice). Verificarea legalității formale a ordinului este obligatorie, executarea unui ordin care nu îndeplinește această condiție atrage răspunderea, atât a celui care a executat ordinul, cât și a celui ce a emis un asemenea ordin; se exemplifică cu ipoteza unei ordonanțe de reținere, susținându‐se că executantul trebuie să verifice dacă există probe sau indicii temeinice că s‐a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală de către cel față de care s‐a dispus reținerea. Potrivit celeilalte opinii, cea a ilegalității vădite, atâta vreme cât există aparența de legalitate, nu va fi atrasă răspunderea celui ce execută un astfel de ordin; se exemplifică cu ipoteza unui polițist care pune în executare un mandat de arestare emis de judecător, dar cu încălcarea normelor de competență materială și care va fi exonerat de răspundere chiar dacă își dă seama de acest viciu.
▪ Violența exercitată în sport. Unii autori consideră că violența exercitată în sport poate fi justificată pe temeiul autorizării, în timp ce alți autori argumentează caracterul justificat și pe un consimțământ al părții vătămate.